Banii nu aduc fericirea

În 2008 a venit o criză, care - așa cum televizorul ne asigura atunci - nu ar fi trebuit să afecteze țara noastră. Soțul meu, care a lucrat în domeniul bancar timp de mai mulți ani, avea o afacere de consultanță în creditare. Avea două birouri deschise și personal angajat. Când a venit criza, s-a dovedit că remunerația de la diferite bănci, pe care el conta în acel moment, nu s-a mai plătit. Apoi a fost tot mai rău. Clienții care urmau să primească credite nu le-au primit - erau greu de găsit altele. Familia noastră, pe de altă parte, avea mai multe credite  deja (pentru mașină, pentru echipamente de birou, mobilier etc.). O mare greșeală a mea a fost lăsarea responsabilității pentru efectuarea plăților pe umerii soțului meu. Salariul meu era  direcționat spre cheltuielile zilnice ale familiei noastre de 4 persoane. Nu aveam practic niciun plan de buget  casnic. Banii câștigați erau cheltuiți foarte repede. Soțul meu nu mi-a spus (sau cel puțin n-am înregistrat acest lucru în mintea mea) despre nicio problemă financiară mare. Era întotdeauna optimist cu privire la viitor, chiar și în fața unor dificultăți. Pentru a rambursa ratele, și pentru toate obligațiile zilnice, soțul meu (fără știrea mea) a luat și mai multe credite. Cred că datorită ambiției sale excesive și atitudinii optimiste față de viață, nu a recunoscut nicio dificultate, care în cele din urmă a apărut. În fiecare luna el avea datorii tot mai mari. Cred că a fost șocat că lucrurile au mers atât de rău, dar el încă mai spera că situația se va îmbunătăți într-un fel. În cele din urmă a ajuns la punctul în care a trebuit să-și concedieze angajații și să închidă birourile. Încă bazându-se pe venit, el nu a închis afacerea. Dar, veniturile generate de aceasta, în comparație cu cheltuielile familiei, s-au dovedit a fi prea mici. Nu am putut rambursa creditele. Problemele legate de rambursarea datoriilor mi le-a spus doar când am fost vizitați de oamenii care solicitau rambursarea. Primeam brusc o mulțime de apeluri și soțul meu a început să primească notificări (mai târziu am aflat că le ascunsese de mine pe majoritatea dintre ele). Când am încercat să vorbesc cu el despre ce se întâmplă, el mă calma mereu. Am simțit că se întâmplă ceva rău și am observat cât de stresat fusese soțul meu în ultimul timp. Am înțeles treptat că avem probleme. Acum știu că soțului meu îi era frică să admită gravitatea situației. De asemenea îi era rușine, dar cred că trăia în negare cu privire la tot ceea ce se întâmpla. Problemele au început să se adune. Datoria creștea. Soțul meu avea încă dificultăți în gestionarea societății - nu a putut aduce aproape niciun profit. Discuțiile noastre privind închiderea afacerii și căutarea unui alt loc de muncă au fost în zadar. Între timp, soțul meu nu răspundea la apeluri și evita contactul cu companiile de colectare a creanțelor. De asemenea, el nu m-a informat de mărimea datoriei. Căuta un loc de muncă, dar lucrurile întotdeauna ieșeau prost, într-un fel. A mai trecut un an. Ne-am mutat în casa părinților noștri, neputând să facem față obligațiilor financiare. Am vândut mașinile. Soțul meu trăia un fel de viață suspendată, simțind că situația este, practic, fără speranță, și totuși de negare față de sine și față de cei din jur. Viața mergea mai departe - meseria mea (acum foarte intensă încărcată de slujbe suplimentare), copii, școală, etc. A fost cel mai rău atunci când "problemele noastre" au ajuns la executorii judecătorești. În cele din urmă un executor judecătoresc a luat o parte din remunerația mea, și, de asemenea, mașina noastră.  Atunci am simțit că este sfârșitul lumii și am fost copleșită de neputință. Aveam nevoie de asistență juridică. Cel mai important lucru pentru mine a fost sprijinul de care m-am bucurat din partea prietenilor mei de încredere, cărora le-am dezvăluit uneori problemele mele în momente de adevărată disperare. De asemenea, m-a ajutat foarte mult faptul că, în cursul studiilor mele post-universitare am participat la o sesiune de grup, unde am obținut sprijin profesional și ajutor. Rudele cele mai apropiate (părinți, soacră), șocate de gravitatea situației noastre, încă ne-au oferit ajutor semnificativ (și ne oferă și azi). Cred că soțul meu a reușit să treacă peste cele mai dificile momente și datorită numeroaselor sale activități pe care le-a avut și încă le mai are. În tot haosul el juca fotbal, făcea puzzle-uri, origami, gătea, petrecea timp cu fiii săi. De-a lungul ultimilor cinci ani, au existat multe lacrimi, emoții negative, tristețe, durere, precum și certuri și remușcări. A existat o vreme când am crezut că mariajul nostru nu va supraviețui. Ceea ce m-a durut cel mai mult a fost că soțul meu nu a fost niciodată sincer cu mine și s-a temut că se va întâmpla ceva greșit dacă dezvăluie adevărul. Am încercat să-l sprijin pe soțul meu, dar a trebuit și "să-l aduc cu picioarele pe pământ". Știu că amândoi am cauzat situația prin atitudinea noastră nesăbuită față de finanțele familiei noastre. De ceva timp, ne uităm la lume mai realist decât oricând - în ceea ce privește în special domeniul finanțelor noastre. Soțul meu lucrează deja de aproximativ 1 an jumătate. Știm că încă mai avem o lungă perioadă de timp până ajungem cu balanța datoriei la zero. Executorul judecătoresc a făcut poprire pe salariul meu, am făcut aranjamente cu băncile. De asemenea, am reușit să păstrăm mașina. Cheltuim banii pe necesități reale și am căzut de acord asupra priorităților. Nu mergem în vacanțe - trimitem însă copiii în tabere de vară sau de iarnă. Încercăm să economisim bani zilnic și să ne lichidăm cheltuielile în mod rațional. Cu pași mărunți scăpam de datoriile restante, rambursăm credit după credit. Avem totul atent planificat - ce, unde și până când trebuie plătit. Din fericire, avem sănătatea și sprijinul celor apropiați nouă. Simt cum căsnicia mea a trecut de cel mai rău deja. Încercăm să privim viitorul cu optimism, crezând că va veni o zi când vom lăsa ultimul bănuț la bancă și vom începe o viață nouă din acel moment - o viață fără datorii sau credite de rambursat.